“Metroul” lui Geo Moroşanu – o promisiune de cronică

Vă propun o călătorie cu Metroul. Mai întâi ucronic, trecând prin (primele) stații aflate, într-un alt timp, în proiect, continuând cu altele mai apoi finalizate și, nu în ultimul rând, terminând (sau nu) cu cele încă inexistente azi.

Da, este vorba despre Metroul bucureștean, pe care un scriitor l-a făcut etern încă înainte de a fi construit. Este vorba despre a pătrunde și a călători prin stațiile subterane ale sufletului unuia dintre primii muncitori de la Metrou, probabil unicul român care a și scris parte din istoria construcției, o istorie literară, o istorie personală, după cum el însuși devoalează, încrezător, sentimental și sincer: “Voi scrie, voi publica, voi fi valoros, voi avea Metroul meu, la fel de durabil și de folositor oamenilor ca acesta din fier și din beton“.

“Metroul fără Ceaușescu“, carte publicată întâia oară după aproape treizeci de ani, în ediție bilingvă (română-franceză), este scrisă de Geo Moroșanu (Gheorghe) – tânăr prozator pe atunci, tânăr pensionar (magistrat) în prezent, criticată (pozitiv) de Alex Ștefănescu în SLAST – Suplimentul Literar-Artistic al Scânteii Tineretului, în 1982.

Despre operă în ansamblul ei nu voi opina în primă fază, invitația mea pentru cititor fiind să lectureze mai întâi pe capitole, fiecare dintre acestea fiind precedat de a introducere critică sub semnătura mea, iar la final să conturez o recenzie ceva mai amplă.

Așadar, stingem lumina, coborâm, pășim timid, visăm… “Într-o noapte de coşmar…“

Din start, ni se înfățișează autorul-personaj, personaj-constructor, personaj-scriitor. O legitimație de șantier și… persoana întâi – autobiografie!

Atenție, se închid ușile, urmează stația “Înainte de fier-beton”