“Metroul” lui Geo Moroşanu – recenzie pe mini-capitole (1)

Introducere: „Într-o noapte de coşmar…”

Muncă asiduă, sforţare, determinare şi… suma melancoliilor acelor vremuri. Personajul principal (autor şi narator) poartă pe umeri greutatea Metroului nenăscut şi profunzimea paginilor nescrise încă, iar în suflet – lupta pentru autodepăşire continuă, dorinţa şi bucuria trăirii autentice.

Cel mai frumos coşmar începe în acea noapte, în drumul, cu punctele de suspensie de rigoare, către realizarea visului de truditor al vieţii şi al scrisului. Trecutul (predominant) imperfect… gramatical, evocă dorul care menţine vie amintirea, o amintire a unei poveşti adevărate şi îndepărtate în timp, după cum sugerează adjectivul de depărtare: În noaptea aceea, bolnav fiind, halucinaţiile mele cuprindeau numai scene, figuri şi întâmplări de la Metrou. De la Metroul meu, evident. Şi dintr-o dată toate au început să se lege în poveşti înghegate, cu cap şi coadă (şi ceva trup?) şi toate se adunau într-o carte.”

Aşadar, scriere la persoana I, un eu liric (sensibil) într-o proză subiectivă (personalizată) întruchipat de cel căruia, în următoarele episoade narative i se va spune, pe merit, „Stăpâne”. Hai să-l vedem pe „tânărul moldovean, plecat cu o valiză de carton pe şantier”, „scăldat în Iordanul muncii adevărate” de către „marele fierar-betonist Ghiţă Lazăr” (căruia i se dedică această carte)!…

(Va urma!)