Comunicarea – noțiuni introductive (Partea I): caracteristici, principii, funcții de bază

Comunicarea este un fenomen complex, esenţtial pentru individ şi societate, având caracteristici numeroase şi clar delimitate: funcţii, principii, tipuri, dar şi bariere.

Funcțiile comunicării
Printre funcţiile de bază ale comunicării se numără formarea şi dezvoltarea, experimentarea şi învăţarea, nu în ultimul rând, transmiterea de informaţii şi semnificaţii, respectiv împărtăşirea experienţelor. Pentru îndeplinirea funcţiilor şi a obiectivelor, comunicarea trebuie să fie eficientă, iar eficienţa acesteia trebuie verificată, respectiv confirmată, aşa cum vom arăta, aplicat, în cuprinsul lucrării mai ample a cărei introducere o efectuăm.

Tipuri de comunicare
Tipul de bază în comunicare este aceea interpersonală – între persoane, relaţionarea între indivizi şi grupuri. La rândul său, comunicarea interpersonală fiind de bază, comportă următoarele funcţii: manifestarea şi exprimarea propriei identităţi, obţinerea de informaţii, împlinirea propriilor nevoi, nu în ultimul rând realizarea şi favorizarea colaborării şi a înţelegerii interumane.
Funcţiile comunicării „ascund” anumite nevoi ale individului, şi anume nevoia de armonie, nevoile de apartenenţă, conectare, control şi afecţiune, nevoile de competenţă şi afirmare, respectiv de succes şi recunoaştere.
În ceea ce priveşte nevoile interpersonale fundamentale (William Schultz*), acestea traduc următoarele aspecte: referitor la nevoia de conectare şi apartenenţă, ne dorim acceptare şi manifestăm interes în comunicare în acest sens; referitor la nevoia de control, dorim să ne orientăm, exprimând atitudini specifice leadership-ului; referitor la nevoia primară de afecţiune, dar şi de armonie, căutăm apropierea, expimând plăcerea relaţionării.
Pe lângă forma interpersonală de comunicare, mai există cea intrapersonală – discursul interior, cea de grup – între mai mulţi indivizi, respectiv comunicară de masă – cum ar fi presa.
O altă clasificare a tipurilor de comunicare se referă la canalele dedicate interacţiunii şi anume comunicarea formală şi comunicarea informală.

Regulile comunicării formale și informale

Comunicarea formală prezintă reguli suplimentare şi speciale, fiind caracterizată de convenţii şi anumite ritualuri, de obicei în cadru instituţional. Faţă de comunicarea informală, cea formală aduce claritate şi organizare, favorizând dezvoltarea individului şi a grupului în societate.
Comunicarea informală este prezentă în conversaţiile directe dintre doi oameni, dar şi în grupurile mici, inclusiv între colegii de serviciu, chiar şi aflaţi la nivel ierarhic distinct. De asemenea, comunicarea informală este prezentă în contextul documentarii şi cercetării, al colaborării şi al reţelelor sociale, fiecare dintre aceste activităţi fiind desfăşurată inclusiv în context instituţional.
Comunicarea informală, fiind mai puţin supusă unor reguli de structură, este mai deschisă, în cadrul acesteia vehiculându-se informaţii şi semnificaţii legate de comportamentul şi trăirile participanţilor.
În acest sens, sociologii apreciază comunicarea informală ca fiind mai eficientă decât cea formală în context adminstrativ.
Comunicarea formală presupune coexistenţa a şapte elemente clasice: emiţătorul (vorbitorul, iniţiatorul mesajul), receptorul (ascultătorul, beneficiarul mesajului), mesajul (simboluri verbale, nonverbale şi paraverbale), canalul (mediul de transmitere a mesajului), feedback- ul (răspunsul ascultătorului către vorbitor), interferenţele (bruiajul comunicării sau distorsiunea/blocarea mesajului), situaţia (contextul spaţio-temporal).

Mesajul
În privinţa mesajului, forma acestuia determină o altă clasificare a comunicării: verbală, nonverbală şi paraverbală. Deşi comunicarea verbală este cea mai evidentă, tipurile de comunicare nonverbal (privirea, mimica feţei, gesturi, haine etc.) şi paraverbal (tonul vocii, dicţie, ritm etc.) sunt cele care guvernează actul comunicării, predominând în cote de 55, respectiv 38 la sută.

• Sursă imagine: Pixabay