A fost o apă ca-n poveşti…


Am construit un baraj. Am ţinut porţile închise, cu rare momente de excepţie. Am acumulat un lac imens, ca acela din străfundul căruia m-am născut spiritual în primăvara veacului trecut, dar şi pe parcursul (ano)timpurileor următoare.

A sosit vremea să eliberez forţa vieţii subacvatice, a creaţiei originare. Toate poveştile sunt deja în mine, adânc. N-au crescut odată cu mine, ci eu mă nasc, etern, din ele. Întreaga historie este în noi. Cu cât ne înălţăm tulpinile, ramurile, fructele spre cer, cu atât ni se prelungesc, întăresc şi adâncesc, de fapt, rădăcinile, genele, geniul.

Cine mai ştie, azi, câţi arbori, câte rădăcini vii, câte tulpini străvechi respiră sub valurile noastre interioare?!…

Am deschis porţile. În cădere, viaţa devine sens. Dorul botezat nu poate seca. Lumina îl străbate şi mângâie, cu braţele sale magice, solul fertil, ale cărui rădăcini noi nu le putem sonda. Dar îi vom putea simţi bătăile inimii, seva pulsând legenda lumii – izvor infinit. Apa trece, poveştile rămân.

Maia Cristina Moroşanu