După o “alergare cu lupii” devenită bestseller, Dr. Clarisssa Pinkola Estés ne vindecă prin poveşti

“Femei care aleargă cu lupii. Poveşti şi mituri ale arhetipului femeii sălbatice” este cartea-reper a autoarei, una din titlurile de bază şi speciale din raftul meu de psihologie-mitologie, dar asta este… altă poveste. Vă voi spune-o la momentul potrivit, pe-ndelete, cu tot dragul.

Nici un posesor al volumului de mai sus n-ar fi putut rezista tentaţiei de a poseda şi acest titlu fermecător al autoarei, cu atât mai puţin un cititor pasionat, poate chiar unul ca mine, avid (şi) de lecturi profund mitice.

Dr. Clarissa Pinkola Estés nu doar scrie “Poveşti vindecătoare”, ci ne poartă fascinant, printr-o experienţă imersivă, transformator-revelatoare, în esenţa existenţei, a lumii întregi şi a sinelui individual, în miezul vieţii povestite, dar mai ales în cel al poveştii trăite.

Dacă “Femei care aleargă cu lupii”… este un ritual sacru şi profan, “Poveşti vindecătoare” este cea mai adâncă rugăciune, este magia cea de toate zilele, din toate lucrurile şi fiinţele, este speranţă maladivă, în pofida oricărui context, ontologic, social sau cosmic, ori în complicitate cu universul şi cu veşnicia.

Cartea este nebunia poveştii, actului povestirii, povestitorilor, simplitate la limita indescifrabilului, închinată strămoşilor (declarat), bogaţiei mistice a trecutului, rădăcinilor şi simbolurilor pe care (nu) le întâlnim la tot pasul.

Poveştile din această poveste-ramă pot fi parcurse, ca delectare, fără minim efort de susţinere a demersului filosofico-mitic de către cititor, aspect care nu-i diminuează din valoare şi care, de asemenea, nu elimină o relecturare şi în această notă, ulterior.

În miezul istorisirii, autoarea introduce în scenă o “cosmogonie” a cerului mitologic, pornind de la “Facerea” biblică, adaptată pentru “Naşterea poveştilor”:

<<Cum au apărut poveştile? Păi, s-au născut în clipele în care Dumnezeu Se simţea singur. Cum vine asta, singur? Ei bine, vidul de la începutul veacurilor era o beznă deplină, înţesată de poveşti – niciuna dintre ele nedeosebindu-se de cealaltă.

Aşadar, poveştile n-aveau formă şi Domnul-Dumnezeu s-a preumblat prin faţa hăului neguros căutând cu grijă o poveste, căci, cum vă ziceam, Dumnezeu era nespus de singur.

În cele din urmă i-a venit o idee:

-Să fie lumină! a şoptit El.

Şi s-a făcut o scânteiere atât de puternică, încât Dumnezeu S-a văzut nevoit să se întindă după vidul-genune ca să despartă poveştile luminoase de cele întunecate. Aşa au prins viaţă basmele din dimineţile senine şi cele din serile liniştite. Şi Dumnezeu a văzut că erau bune.

[…]

Pesemne nu poveştile lipseau din creaţie, ci, mai degrabă, omul, hărăzit cu suflet, care să le poată istorisi.>>

Din frumoasa legendă a “Naşterii poveştilor”, cititorul poate extrage, chiar cu fericirea creatorului, căci fiecare om este, în esenţă, un povestitor, faptul că Dumnezeu a făcut totul minunat, divers, infinit, însă numai omul poate sfinţi “Facerea” divină, povestind despre ele.

Povestitoarea, aflându-se în propriul colţ de Eden, meditează şi transcende taina vieţii, filosofia simplă a ciclurilor şi a fiinţării, înţelepciunea naturii, legile universale, forţa credinţei autentice:

<<Sunt convinsă că, atâta vreme cât ne păstrăm neştirbită această credinţă, ceea ce pare mort învie, ceea ce pare pierdut se întoarce la noi, ceea ce pare imposibil ajunge să se realizeze. De asemenea mai cred cu tărie că pământul, deşi pare pustiu şi gol, se odihneşte de fapt şi aşteaptă ca seminţele sale binecuvântate să ajungă la noi, purtate de vânt, vegheate de harul divin.>>

Final de volum – o rugăciune. Povestea continuă… Ascult-o!

Maia Cristina Moroşanu