Despre mine… vreau să cânt! (1)

Sunt cel mai bun scriitor de limbă română (dar nu numai) la nivelul de evoluţie la care mă aflu, la experienţa şi frustrările (non)literare acumulate până în prezent. Sunt cea mai bună (povestitoare-poetă-publicistă) raportat la ce am scris şi am distrus, păstrat sau chiar publicat, dar şi la ce am gândit/simţit şi nu am verbalizat (încă). Departe de mine orice aroganţă sau chiar opusul – modestie, pentru că mă consider o optimistă (incurabil-) realistă de un idealism lucid/practic, fiind şi cel mai mare (auto)critic, ceea ce nu mă ajută psihologic, dar îmi dă fineţe, fler şi inspiraţie în artă, analiză etc. Creativitatea şi critica (pe care o cenzurez faţă de ceilalţi şi o accentuez faţă de propria persoană) îşi dau una din luptele mele interioare. Am şi dovezi că (deşi scriu bine) nu mă laud cu scriitura, ci mai degrabă mă ascund, mai ales de mine însămi. Dacă taică-meu afirmă, în una din cărţi („Jurnal”), că s-a luptat vreo juma’ de veac să fie scriitor, eu am mai bine de un sfert de secol de când mă lupt să nu (mai) fiu scriitoare, renegându-mi această latură (incurabilă, totuşi) până la autoanulare. În ultimii ani, graţie psihologiei inverse, ea m-a învins în tot mai multe rânduri, căci, cu cât am refuzat să o accept, din anumite preconcepţii şi mult orgoliu, perfecţionism patologic etc., mai tare s-a dezvoltat. Nu-s romantică defel (doar în cuvinte scrise, eventual unui destinatar abstract), şi aceasta e o explicaţie – sunt o pasionată şi pasională convinsă, aventurieră, rebelă, extravertită, îndrăgostită de diversitate, de toate darurile vieţii şi de logica formală mai mult decât de cea a sentimentelor. Nu pot iubi decât intelectual, am pretenţii enorme de la mine şi de la ceilalţi şi o intoleranţă exagerată (poate nenecesară) faţă de inferioritate/incapacitate mentală în primul rând. Sunt cam alergică la sentimentalisme şi siropuri (proprii şi figurate), deşi nu ştiu dacă vreuna din poeziile mele sugerează latura mea profund raţională, dimpotrivă. În textele jurnalistice mai acide, de analiză, în care-mi dau cu părerea sau militez pro/anti ceva, se remarcă din plin stilul rece, mai sofisticat sau mai direct. Uneori mă sensibilizează cititorii poeziilor, cărora le sunt, cu smerenie, recunoscătoare, dar nu mă ţine mult. Mi s-a întâmplat să mă las dusă de valul vreunei poveşti amoroase, fără să rezonez până la capăt. Am fost şi fericită adesea, am simţit şi că n-a meritat alteori. Ştiu perfect să fiu fericită şi să-mi iau ce am nevoie, nu pretind şi nu aştept, doar mă bucur de „proprietatea” a ceea ce cred că mi se cuvine, însă întotdeauna prefer o inteligenţă superioară mie care să intuiască mai bine ca mine şi să mă surprindă, ceea ce e greu. Aşadar, am împroşcat cu versuri, şi colorate, dar mai ales albe, prin multe locuri publice – reviste, cenacluri, www  şi nici eu nu mai ştiu. Poate mi-a ieşit din peniţă noroi, poate cerneală, poate aur pur. O certă şi interesantă combinaţie există, nu ştiu dacă potrivit de sărată. Pot scrie în (aproape) orice limbaj (chiar limbă). Sunt o mincioasă stilistică perfectă, cameleonică, detaşată de propria creaţie. Ceea ce povestesc sau versific nu-mi (mai) aparţine şi în mică parte mă (mai) regăsesc sau (mai) rezonez cu ce public. Sunt cel mai bun scriitor în devenire. Ceea ce am (şi) mai valoros ori e în plină creaţie, ori încă nu v-am arătat. Mulţumesc tuturor cititorilor şi criticilor prezenţi şi viitori! P. S. Nu mă interesează elogiile şi nu le merit eu. Nimic din ceea ce sunt nu-mi aparţine mie, ci Divinităţii, iar scrisul (arta – mai şi desenez, fac poze, cânt, joc teatru, fac artizanat, design ş. a.) este darul lui Dumnezeu pentru oameni, şi prin unii ca mine. Va urma!